Am nevoie de un avion. Partea a 2-a
Așadar, am
început. Am început să-mi construiesc propriul avion. În articolul precedent am
spus că mă gândesc la asta, dar viața e scurtă, nici nu am observat cum au trecut
trei ani de facultate și tot așa. De fapt, nici nu m-am gândit bine, că m-am trezit
adunând materiale pentru construcția
avionului meu.
Știi, am crezut
că există așa ceva ca "magazin de materiale pentru construcția avioanelor", dar nu. În zadar am căutat căi mai ușoare. Ele
pur și simplu nu există. Așa că am început de la prieteni și părinți. M-am
întors acolo unde mă simțeam "acasă" și am rămas surprinsă că anume aici am găsit
primele materiale. Anticipând lucrurile, o să vă spun că am aproape o aripă
gata. Nu e mult, dar e ceva. Aproape în fiecare zi lipeam ceva undeva, iar în
altă parte se dezlipea. Și acum am impresia că totul se va risipi într-o
secundă, dar cu ce altceva să îmi ocup timpul?
Îl construiesc
singură, nimeni nu mă ajută. Unica susținere sunt, după cum am spus, părinții
și prietenii. În fiecare zi (și nu glumesc) văd fete cărora li se aduc în dar
avioane și ele zboară, nu au nici o grijă, pur și simplu vine un bărbat (tata sau, mă rog, alt bărbat) și le cumpără acele avioane, pentru care eu muncesc cât mă țin puterile... Eu nu pot să
fiu ca ele. Uneori îmi doresc să fiu, dar în 5 minute realizez că nu pot! Crezi
că nu îmi pare rău? Da, de foarte multe ori, atunci când
mi-e greu, îmi pare rău că nu am crescut în cercurile acelea de fete proaste,
frumoase, accesibile, care au o viață luxoasă. Da, știu vei pune că nu merită
să îmi încarc mintea cu aceste gânduri, că ceea ce am eu este mai important și
că bla, bla, bla. Recunosc că sunt mult prea multe momente când îmi doresc să fiu
cine nu sunt, deși îmi place cine sunt. Ohh, totul e din cauza că mi-e foarte
greu să-mi construiesc propriul avion, înțelegi?
În fiecare zi mă
gândesc de o mie de ori la ceea ce înseamnă pentru mine
fericirea. Dar, într-un final, tot ajung
la concluzia că e mai bine așa. Cu cât mai inteligentă sunt, cu atât scad
șansele mele să îl găsesc pe acela care să îmi cumpere avionul și tot, tot, tot
ce vreau eu. Dar, nu îmi trebuie! Eu o sa stau aici, în mijlocul pustiului, cu
această aripă, lipită de vai de ea, dar lipită de mine! Cine știe, poate găsesc
și pe cineva care să mă ajute cu a doua aripă și care a luptat ca și mine până acum, cinstit. Poate în câțiva ani
îl construiesc eu. Am sandwich-uri, am destul ceai, am prieteni, părinți vii și
cât de cât sănătoși. O să îl duc eu cumva la bun sfârșit și... și o să zbor!
Prima parte a articolului aici.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu