Ce-ar fi dacă?...
“Ce-ar fi dacă?” este o întrebare care îți poate crea mai multă durere de cap decât o noapte în
Las Vegas. „Ce-ar fi dacă” este motivul pentru care te întorci și spui ceea ce într-adevăr
aveai de spus, faci unele lucruri pe care ești sigur că le vei numi mai
apoi „greșeli”, dai întrebări pe care presimți că le vei regreta... Toate acestea le faci doar dacă ai
întâlnit vreodată „ce-ar fi dacă” în viața ta și știi că nu te poți întoarce în timp ca să vezi cum ar fi dacă... ai
proceda cu totul altfel.
Oamenii care niciodată nu și-au pus întrebarea “ce-ar fi dacă” sau nu și-au analizat îndeajuns toate momentele importante din viață, nu cunosc ce înseamnă regretul, au o atitudine paralelă față de deciziile pe care le-au luat, sau procedează ca majoritatea- se prefac că totul este exact așa cum trebuia să fie și că nu a existat niciodată o alternativă. Paradoxal, dar anume mințile celor mai luminați sunt bântuite de fantoma regretului precum un castel cu multe uși încuiate și cu scări care gem sub presiunea timpului. Ți-e frică să tragi de clanță ca nu cumva să afli că, de atunci de când ai încercat-o ultima dată, cineva a descuiat-o și a descoperit acolo ceea ce te va face să... regreți. Dar, chiar dacă nu încerci ușile, fiecare pas produce un sunet jalnic care îți amintește că nu poți scăpa de propriile amintiri, că umbra lor oricum e mereu din urma ta și chiar dacă reușești să alungi toate gândurile și să stai un pic în liniște, aceasta va face doar ca ecoul pașilor să devină mai puternic. În concluzie, nu ai scăpare și “ce-ar fi dacă” rămâne stăpânul acestui castel. Oamenii proști (pentru că trebuie să ne învățăm odată sa numim lucrurile cu numele lor) nu își vor ocupa niciodată creierul cu această întrebare, pentru că nu îi văd rostul și, sinceri să fim, ea chiar nu face parte din categoria lucrurilor „productive”. Deaceea, spunem că proștii sunt cei mai fericiți: ei nu se gândesc la ceea ce au făcut, dacă au făcut bine, dacă se putea altfel, ce-ar schimba dacă ei ar proceda invers, cum i-ar influența pe ceilalți și etc.,etc.
“Ce-ar fi dacă” este un drog. Este mai periculos decât cocaina, pentru că este absolut gratis și îl găseşti în conștiința ta ori de câte ori trebuie să faci o alegere. Acţionează repede şi doar în folosul tău, dar, ca oricare alt drog, îşi manifestă efectele adverse după un timp. Este deajuns o dată să te laşi condus de dulceaţa pe care ţi-o oferă sentimentul puterii asupra destinului tău şi fiecare pas va fi ghidat de el. Oare nu este uşor de fiecare dată să faci ceea ce-ţi doreşti cu adevărat doar din motivul că, probabil, peste un timp oarecare, vei regreta că nu ai făcut? Mi se pare o schemă ideală, luând în considerare faptul că, în cazul acesta, lipseşte totalmente sentimentul vinovăţiei. Astfel, se şterge complet înţelesul cuvântului “nu” şi rămâne doar “ce-ar fi dacă”. Comod, nu?
Dacă ar fi să analizăm lucrurile la modul cel mai raţional, am ajunge la concluzia că nu este corect să trăim mereu după principiul „fac totul aşa cum ar trebui să fie”, dar nici după viciosul „ce-ar fi dacă”. Atunci, cum să stabilim graniţa dintre cele două?
Atunci când nu mai faci diferenţa între greşeală şi clasica mascare a vinovăţiei prin: “încercarea vină n-are”, “trăiesc o singură viaţă”, “nu există greşeli, există doar încercări eşuate”, atunci să ştii că ai ajuns prea departe, că trebuia să răspunzi pentru unele fapte, că trebuia… că trebuia să te opreşti…
Cât de greu nu ar fi, uneori trebuie “doar” să te opreşti. Pentru cei mai libertini dintre noi a te limita în ceva ce îţi doreşti este egal cu moartea și trebuie să învățăm să trecem peste. Atunci, cum facem? Cum ne oprim?
Trebuie să facem deosebirea între provocarea destinului și scuza pentru toate nebuniile. De fiecare dată încercați să vă dați întrebarea: „Oare are aceasta o importanță atât de mare pentru mine? Merită să risc?” Și atunci răspunsul vine de la sine, scurt și clar.
Încercările noastre eșuate nu trebuie să devină mândria noastră( „Am avut curajul să fac ce mi-am dorit pe moment”), ci lecții din care să învățăm. Delimitați momentele în care chiar trebuie să trăiți din plin de cele din cauza cărora apoi veți regreta. Nu uitați: viața e scurtă- luați tot ce puteți de la ea, dar și unică- aveți grijă cu ce o umpleți!
Oamenii care niciodată nu și-au pus întrebarea “ce-ar fi dacă” sau nu și-au analizat îndeajuns toate momentele importante din viață, nu cunosc ce înseamnă regretul, au o atitudine paralelă față de deciziile pe care le-au luat, sau procedează ca majoritatea- se prefac că totul este exact așa cum trebuia să fie și că nu a existat niciodată o alternativă. Paradoxal, dar anume mințile celor mai luminați sunt bântuite de fantoma regretului precum un castel cu multe uși încuiate și cu scări care gem sub presiunea timpului. Ți-e frică să tragi de clanță ca nu cumva să afli că, de atunci de când ai încercat-o ultima dată, cineva a descuiat-o și a descoperit acolo ceea ce te va face să... regreți. Dar, chiar dacă nu încerci ușile, fiecare pas produce un sunet jalnic care îți amintește că nu poți scăpa de propriile amintiri, că umbra lor oricum e mereu din urma ta și chiar dacă reușești să alungi toate gândurile și să stai un pic în liniște, aceasta va face doar ca ecoul pașilor să devină mai puternic. În concluzie, nu ai scăpare și “ce-ar fi dacă” rămâne stăpânul acestui castel. Oamenii proști (pentru că trebuie să ne învățăm odată sa numim lucrurile cu numele lor) nu își vor ocupa niciodată creierul cu această întrebare, pentru că nu îi văd rostul și, sinceri să fim, ea chiar nu face parte din categoria lucrurilor „productive”. Deaceea, spunem că proștii sunt cei mai fericiți: ei nu se gândesc la ceea ce au făcut, dacă au făcut bine, dacă se putea altfel, ce-ar schimba dacă ei ar proceda invers, cum i-ar influența pe ceilalți și etc.,etc.
“Ce-ar fi dacă” este un drog. Este mai periculos decât cocaina, pentru că este absolut gratis și îl găseşti în conștiința ta ori de câte ori trebuie să faci o alegere. Acţionează repede şi doar în folosul tău, dar, ca oricare alt drog, îşi manifestă efectele adverse după un timp. Este deajuns o dată să te laşi condus de dulceaţa pe care ţi-o oferă sentimentul puterii asupra destinului tău şi fiecare pas va fi ghidat de el. Oare nu este uşor de fiecare dată să faci ceea ce-ţi doreşti cu adevărat doar din motivul că, probabil, peste un timp oarecare, vei regreta că nu ai făcut? Mi se pare o schemă ideală, luând în considerare faptul că, în cazul acesta, lipseşte totalmente sentimentul vinovăţiei. Astfel, se şterge complet înţelesul cuvântului “nu” şi rămâne doar “ce-ar fi dacă”. Comod, nu?
Dacă ar fi să analizăm lucrurile la modul cel mai raţional, am ajunge la concluzia că nu este corect să trăim mereu după principiul „fac totul aşa cum ar trebui să fie”, dar nici după viciosul „ce-ar fi dacă”. Atunci, cum să stabilim graniţa dintre cele două?
Atunci când nu mai faci diferenţa între greşeală şi clasica mascare a vinovăţiei prin: “încercarea vină n-are”, “trăiesc o singură viaţă”, “nu există greşeli, există doar încercări eşuate”, atunci să ştii că ai ajuns prea departe, că trebuia să răspunzi pentru unele fapte, că trebuia… că trebuia să te opreşti…
Cât de greu nu ar fi, uneori trebuie “doar” să te opreşti. Pentru cei mai libertini dintre noi a te limita în ceva ce îţi doreşti este egal cu moartea și trebuie să învățăm să trecem peste. Atunci, cum facem? Cum ne oprim?
Trebuie să facem deosebirea între provocarea destinului și scuza pentru toate nebuniile. De fiecare dată încercați să vă dați întrebarea: „Oare are aceasta o importanță atât de mare pentru mine? Merită să risc?” Și atunci răspunsul vine de la sine, scurt și clar.
Încercările noastre eșuate nu trebuie să devină mândria noastră( „Am avut curajul să fac ce mi-am dorit pe moment”), ci lecții din care să învățăm. Delimitați momentele în care chiar trebuie să trăiți din plin de cele din cauza cărora apoi veți regreta. Nu uitați: viața e scurtă- luați tot ce puteți de la ea, dar și unică- aveți grijă cu ce o umpleți!
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu