Viaţa lui fusese interesantă...
Viaţa lui fusese interesantă.
Aş putea alcătui o frază despre viaţă care ar deveni peste zeci de ani legendară, dar exemplul lui m-ar da de gol prin incapacitatea de a se înscrie în tipare.
Era seara. Ştefan Mironescu se întorcea de la şcoală. Îl uimea faptul că, pentru noiembrie, afară era foarte cald, dar s-a mirat în același timp când pe umăr i-a căzut o frunză. “De unde frunze?” se gândi şi privi imediat în sus. Într-adevăr, copacii de-a lungul străzii erau goliţi absolutamente de orice particulă galbenă, roşie sau cafenie, dar aceasta se reţinu pe ramul unui arţar… O luă în mâna şi o privi îndelungat. Era galbenă şi uscată, dar frumoasă… irezistibil de frumoasă. Totuşi, o strivise. Se auzi un foşnet tulburător şi îi veni ideea: “Asta e viaţa mea. Am fost un mugure căruia i-a plăcut dintotdeauna învăţatura, apoi o frunză verde alinată de vânt şi de soare, zburdalnică, liberă şi visătoare. Fiind frunză, am luptat în război, am iubit o fată, am văzut moartea cu ochii mei, am cutreierat o lume întreagă: Franţa, Anglia, Japonia… Am fost soţ, amant, prieten, frate, profesor, tată… Şi acum am ajuns la 65 de ani şi sunt iarăşi o frunză, dar deacum uscată de trecerea timpului… Dar nu-i nimic, zâmbi, la anul voi înmuguri iarăşi.” Ştefan desfăcu pumnul şi lăsă bucățelele de frunză să fie luate de vânt.
Ajunse acasă. Sunetul porţii ruginite trezi câinele, care veni liniştit şi îşi aplecă capul în faţa stăpânului. Aşa făcea de fiecare dată când acesta se întorcea după o zi grea, petrecută printre copiii de la liceul în care era profesor. Era ceva ritualic şi inexplicabil în acest gest omenesc. În bezna nopţii sunetul cheilor încălzi sufletul batrânului: ”Sunt acasă.” Aprinse lumina şi depistase cu tristeţe că toate lucrurile erau exact la locul lor, așa cum le-a lăsat: patul, masa de lângă fereastră, cărţile, foile… Aruncase mantoul pe pat, ca de obicei, şi se aseză la masa de scris:
“Iubita mea,
Astăzi am plecat din şcoală. Nu, nu m-au dat afară, ci doar mi-au spus că sănătatea este mai presus decât toate şi că trebuie să încep să mă odihnesc. Le-am spus: ”Dar, am doar 65” şi aceasta i-a înveselit pe toţi, chiar şi pe mine. Mi-au făcut o sărbătoare frumoasă și toţi mă felicitau cu ieşirea la pensie şi îşi aminteau de anii când abia venisem în Bucureşti: “tânăr, plin de voioșie, cu geamantanul în mână şi cu o expresie a feței tâmpită, dar drăgălașă.’’a spus directorul. ”Hi,hi. Am scăpat”, îmi fulgeră în acel moment şi m-am simţit, într-adevăr, fericit.
Nu ştiu dacă locuieşti tot acolo unde și cu patruzeci de ani în urmă, dar iţi trimit această scrisoare. Ştiu că ar trebui să încep cu altceva. Ce am făcut patruzeci de ani? Dar, nu iţi voi spune. Dacă vei citi această scrisoare şi vei fi curioasă ce a fost cu mine tot acest timp… vei veni la mine. Te aştept toţi aceşti patruzeci… Şi nu te întreb de ce mi-ai scris atunci acele rânduri. Eram tineri şi… nu ştiam ce făceam. Dar, totul a fost adevărat… Totul a fost adevărat! Şi acum mai este. Întoarce-te la mine…
Te iubesc.
Ştefan.’’
El îndoise scrisoarea şi o puse atent în plic, fără s-o recitească
măcar o dată. Plicul îl aşeză la marginea mesei, deasupra altor o sută…”Pe
aceasta neapărat o trimit… Mâine…” şi suflă lumânarea.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu