Scrisoare femeii...
Dragă femeie,
Am stat mult timp într-o parte și te-am privit...Nu îndrăzneam să mă apropii și să îți spun ceva, deoarece îmi era frică să nu te sperii, să nu-ți tulbur suflarea. Vreau să-ți spun că ai un mod cu totul diferit de a gândi și nu întotdeauna te înțeleg, dar întotdeauna știu că ai dreptatea ta.
Te-am urmărit atent toți acești ani în care ai încercat să fii oricine, numai nu tu însăți, pentru că nu ai știut când ai avut voie și când nu. Sincer, nu cred că voi ajunge vreodată să înțeleg de ce ai mușcat acel măr, la început. Cred că a fost un capriciu de-al tău, o curiozitate de copil jucăuș care vrea să afle totul despre tot și pentru care nimic nu este complicat. Felul în care percepi lumea și tot ce se întâmplă în jurul tău nu este și, am impresia, nu va fi niciodată un lucru logic, un lucru legat de procesele biologice care au loc în creier la nivel de neuroni(așa precum este la bărbați), ci mai degrabă ceva intuitiv, venit de undeva din alte lumi. Instictele, emoțiile, sentimentele sunt acelea pe care îți așezi capul înainte de somn. Am plâns atunci când te-au ars pe rug...de mii de ori...Era ca un cuțit înfipt în aceeași rană de fiecare dată când, pentru presimțirile tale, erai considerată fiică a diavolului și condamnată la moarte. Sângele care pulsează acum în venele pământului este al tău. Întotdeauna a fost. Ce făceau ei când se jucau de-a războiul și cucereau noi teritorii? Te violau și îți omorau copiii. Pe ei îi luau, îi făceau soldați, ca să lupte de partea ocupanților, sau prizonieri, pentru că sunt și printre ei copaci a căror tulpină nu se îndoiaie de la vânt. Pe tine te ucideau.
Au trecut sute de ani până ai devenit o bijuterie. Nu interesa pe nimeni ce gândești, nu aveai voie să pui asta pe hârtie și să citești cu voce tare în fața unor moșnegi cu fețe acre și burți ce nu le mai permiteau să-și vadă picioarele, nu aveai voie să nu fii de acord cu ceva, trebuia să fii mereu frumoasă, împodobită ca un brad și înfășurată într-un corset care îți plesnea uneori coastele, dar erai mulțimită...Erai mulțumită că nu te mai ard. Mâinile purtau încă amprentele funiilor, picioarele mai erau încă murdare de cenușă, dar te bucurai, pentru că aceste urme trebuiau să treacă în curând. Te purtau pe la baluri, în trăsuri trase de cai de rasă, te așezau la masă și se laudau cu tine, cu ceea cât de frumoasă ești și cât de bine...taci. Acum poți să-mi spui ce voiai de fapt! Știu că aveai ascunse sub pat poeme și romane întregi și că vă întâlneați mai multe la un loc, seara, ca să nu vă vadă nimeni și vă citeați creațiile. Da, le-ai putut citi oricui, dar mai mult decât aplauze scurte și priviri înduioșate nu ai fi primit nimic. Îmi pare rău. Prea târziu ți-ai văzut opera tipărită și nici atunci nu ai cunoscut admirația de care erai demnă.
Scumpa mea femeie, ce s-a întâmplat mai departe? Îți scriu această scrisoare pentru că te-am pierdut, nu mai știu unde ești și ce faci, cum gândești și spre ce tinzi? Dacă înainte știam totul despre greutățile prin care treceai, acum văd numai zâmbetul tău impecabil și corpul tău care a fost cândva sacru, apărând peste tot oriunde nu mi-aș întoarce privirea. Ai plâns foarte mult, stând zgribulită sub lună și ținând în brațe o pisică. Te-am văzut. Dar, apoi, te-ai ridicat, ți-ai șters lacrimile și în acel moment am simțit că s-a rupt ceva în mine...Privirea ta a devenit aspră, mâinile s-au strâns în pumni și ai pășit hotărâtă înainte. Te-am strigat, și eu și luna, dar nu ne-ai auzit. Ai luat pisica în brațe și ai plecat. Te-am pierdut. De atunci, te-am mai văzut o dată, într-o piață, erați foarte multe acolo și în fața voastră ardea un foc mare. Am aflat că ți-ai cerut independența, că te-ai săturat de tot, că ai dat cu pumnul în masă, fără nici un sentiment și că ți-a reușit. Desigur, nu toate ați scăpat, mai sunt încă multe care nu au voie să vorbească în locuri publice, să privească în ochi un bărbat sau să conducă o mașină. Bărbatul, care până nu demult nici nu a încercat să te înțeleagă, acum vrea să o facă, dar nu mai are nici o șansă. Ți-ai ascuns inima, nu mai vrei să mai explici nimic, nimănui și spui că nu mai ai nevoie de apărare. Însă, noaptea, când nu este nimeni în apartamentul tău mare, te apropii de fereastră, privești spre lună și cazi în genunchi, plângând...Îți permiți, deoarece știi că mâine e o nouă zi și vei încerca să fii puternică, impasibilă și distantă, privind cu ochii în patru, cu frică în suflet ca nu cumva să vină iarăși cineva, să îți pună cătușe și să îți zică: „Nu ai voie!” Știu că vei omorî mai degrabă, dar nu te vei întoarce înapoi...
Dragă femeie, îndreaptă-ți măcar câteodată privirea spre sufletul tău găurit de gloanțe, cu urme de la picioare, deoarece a fost așternut la intrarea în fiecare secol, udat cu lacrimi, lăsat în bătaia vântului precum un flag vechi și încearcă să nu te desparți de el. Oricum nu ar fi, este sufletul tău și este cel mai frumos lucru pe care l-a putut zămisli acest univers. De fapt, dacă stau să mă gândesc, universul este doar o părticică din Sufletul tău...
Am stat mult timp într-o parte și te-am privit...Nu îndrăzneam să mă apropii și să îți spun ceva, deoarece îmi era frică să nu te sperii, să nu-ți tulbur suflarea. Vreau să-ți spun că ai un mod cu totul diferit de a gândi și nu întotdeauna te înțeleg, dar întotdeauna știu că ai dreptatea ta.
Te-am urmărit atent toți acești ani în care ai încercat să fii oricine, numai nu tu însăți, pentru că nu ai știut când ai avut voie și când nu. Sincer, nu cred că voi ajunge vreodată să înțeleg de ce ai mușcat acel măr, la început. Cred că a fost un capriciu de-al tău, o curiozitate de copil jucăuș care vrea să afle totul despre tot și pentru care nimic nu este complicat. Felul în care percepi lumea și tot ce se întâmplă în jurul tău nu este și, am impresia, nu va fi niciodată un lucru logic, un lucru legat de procesele biologice care au loc în creier la nivel de neuroni(așa precum este la bărbați), ci mai degrabă ceva intuitiv, venit de undeva din alte lumi. Instictele, emoțiile, sentimentele sunt acelea pe care îți așezi capul înainte de somn. Am plâns atunci când te-au ars pe rug...de mii de ori...Era ca un cuțit înfipt în aceeași rană de fiecare dată când, pentru presimțirile tale, erai considerată fiică a diavolului și condamnată la moarte. Sângele care pulsează acum în venele pământului este al tău. Întotdeauna a fost. Ce făceau ei când se jucau de-a războiul și cucereau noi teritorii? Te violau și îți omorau copiii. Pe ei îi luau, îi făceau soldați, ca să lupte de partea ocupanților, sau prizonieri, pentru că sunt și printre ei copaci a căror tulpină nu se îndoiaie de la vânt. Pe tine te ucideau.
Au trecut sute de ani până ai devenit o bijuterie. Nu interesa pe nimeni ce gândești, nu aveai voie să pui asta pe hârtie și să citești cu voce tare în fața unor moșnegi cu fețe acre și burți ce nu le mai permiteau să-și vadă picioarele, nu aveai voie să nu fii de acord cu ceva, trebuia să fii mereu frumoasă, împodobită ca un brad și înfășurată într-un corset care îți plesnea uneori coastele, dar erai mulțimită...Erai mulțumită că nu te mai ard. Mâinile purtau încă amprentele funiilor, picioarele mai erau încă murdare de cenușă, dar te bucurai, pentru că aceste urme trebuiau să treacă în curând. Te purtau pe la baluri, în trăsuri trase de cai de rasă, te așezau la masă și se laudau cu tine, cu ceea cât de frumoasă ești și cât de bine...taci. Acum poți să-mi spui ce voiai de fapt! Știu că aveai ascunse sub pat poeme și romane întregi și că vă întâlneați mai multe la un loc, seara, ca să nu vă vadă nimeni și vă citeați creațiile. Da, le-ai putut citi oricui, dar mai mult decât aplauze scurte și priviri înduioșate nu ai fi primit nimic. Îmi pare rău. Prea târziu ți-ai văzut opera tipărită și nici atunci nu ai cunoscut admirația de care erai demnă.
Scumpa mea femeie, ce s-a întâmplat mai departe? Îți scriu această scrisoare pentru că te-am pierdut, nu mai știu unde ești și ce faci, cum gândești și spre ce tinzi? Dacă înainte știam totul despre greutățile prin care treceai, acum văd numai zâmbetul tău impecabil și corpul tău care a fost cândva sacru, apărând peste tot oriunde nu mi-aș întoarce privirea. Ai plâns foarte mult, stând zgribulită sub lună și ținând în brațe o pisică. Te-am văzut. Dar, apoi, te-ai ridicat, ți-ai șters lacrimile și în acel moment am simțit că s-a rupt ceva în mine...Privirea ta a devenit aspră, mâinile s-au strâns în pumni și ai pășit hotărâtă înainte. Te-am strigat, și eu și luna, dar nu ne-ai auzit. Ai luat pisica în brațe și ai plecat. Te-am pierdut. De atunci, te-am mai văzut o dată, într-o piață, erați foarte multe acolo și în fața voastră ardea un foc mare. Am aflat că ți-ai cerut independența, că te-ai săturat de tot, că ai dat cu pumnul în masă, fără nici un sentiment și că ți-a reușit. Desigur, nu toate ați scăpat, mai sunt încă multe care nu au voie să vorbească în locuri publice, să privească în ochi un bărbat sau să conducă o mașină. Bărbatul, care până nu demult nici nu a încercat să te înțeleagă, acum vrea să o facă, dar nu mai are nici o șansă. Ți-ai ascuns inima, nu mai vrei să mai explici nimic, nimănui și spui că nu mai ai nevoie de apărare. Însă, noaptea, când nu este nimeni în apartamentul tău mare, te apropii de fereastră, privești spre lună și cazi în genunchi, plângând...Îți permiți, deoarece știi că mâine e o nouă zi și vei încerca să fii puternică, impasibilă și distantă, privind cu ochii în patru, cu frică în suflet ca nu cumva să vină iarăși cineva, să îți pună cătușe și să îți zică: „Nu ai voie!” Știu că vei omorî mai degrabă, dar nu te vei întoarce înapoi...
Dragă femeie, îndreaptă-ți măcar câteodată privirea spre sufletul tău găurit de gloanțe, cu urme de la picioare, deoarece a fost așternut la intrarea în fiecare secol, udat cu lacrimi, lăsat în bătaia vântului precum un flag vechi și încearcă să nu te desparți de el. Oricum nu ar fi, este sufletul tău și este cel mai frumos lucru pe care l-a putut zămisli acest univers. De fapt, dacă stau să mă gândesc, universul este doar o părticică din Sufletul tău...
Cu
drag,
...
SUPERRRRRR!!!!!!! bravo nelly....
RăspundețiȘtergere