„A fost odată un băiat. Era cel mai frumos flăcău din sat și toate fetele erau îndrăgostite de el. Înalt, brunet, cu ochii de un verde ca lanul de grâu la începutul verii, arăta cu mult mai matur la cei 18 ani pe care îi avea. Se întreceau toți băieții cu el în hărnicie și putere, dar nimeni nu muncea la fel de mult ca el. Erau anii 1960 când s-a dus să facă armata. După armată, a hotărât el că e timpul să facă ceva cu viața lui și a plecat în Ucraina. Ah, această țară i-a plăcut deodată cum i-a călcat țărâna: păduri bătrâne, câmpii întinse, mâncare și muzică bună, oameni primitori, fete frumoase... Colindând și întrebând ba de unul, ba de altul, unde ar putea să-și găsească de lucru, a ajuns să muncească la o uzină unde se prelucra cărbune. Zilele treceau posomorâte pe lângă el, fără nici un sens. Ca să nu se îmbolnăvească, toți lucrătorii purtau măști care le acoperea toată fața, lasând la vedere numai ochii. Odată, una din acele zile care se pare că îl ocoleau, l-a luat de mână și i-a pus în palme cel mai frumos cadou din viața lui. Separând și încărcând cărbunii în lăzi, el a ridicat ochii și i-a întâlnit pe ai ei. Au stat așa și s-au privit câteva clipe sau ore, nimeni nu mai ține minte, dar de atunci, el a știut că acei ochi îi vor schimba viața. Fata avea fața acoperită, numai cele două castane străluceau scăldate în lacrimi. El a urmărit-o după ce au terminat munca, s-a dus la ea și fără nici un cuvând i-a dat masca în jos. În fața lui era cea mai frumoasă fată de pe pământ. Nu a trecut mult timp până când el a adus-o în Moldova, patria lui, și acolo au făcut nunta. Ea avea studii în medicină și a ajuns să fie medicul satului, iar el- grănicer, pentru că dragostea față de serviciul militar i-a rămas în sânge încă de când făcuse armata. Pe rând, au apărut trei copii, două fete și un băiețel. Nu o să mint deloc dacă o să spun că nu s-au certat niciodată și că au trăit împreună ca două suflete pereche până când moartea i-a despărțit.”
Aceasta era povestea preferată a bunelului meu, pe care mi-o spunea aproape în fiecare seară. Eram prea mică ca să dau atenție detaliilor. Bunica mea a murit prima, iar bunelul s-a stins cu vreo patru ani mai târziu. Numai după moartea celui mai bun povestitor pe care l-am cunoscut vreodată, pentru că poveștile lui nu se mai terminau și în fiecare seară mă uimeam cum de le ține minte pe toate, am aflat că aceasta era povestea lor. Așa au făcut cunoștință bunicii mei și, da, nu s-au certat niciodată în viață. Cine a spus că Dragostea e un mit?
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu